Povestea cailor huţuli: singura rasă de cai autentic românească

Puţine animale domestice au fost şi sunt la fel de importante pentru omenire precum caii. Şi pentru români, calul a fost un animal vital, în special de-a lungul istoriei noastre. În ciuda acestui fapt, din nefericire, noi românii mai avem astăzi o singură rasă de cai despre care putem spune că este 100% autohtonă, originală şi tipică doar nouă. Mai mult, calul huţul, căci despre el este vorba, este singura rasă de cabaline arhaică care a supravieţuit până azi pe meleagurile noastre, şi se numără cu mândrie printre cele mai vechi şi mai rare rase de cai din întreaga lume. Caii huţuli au reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre cu ajutorul şi dragostea unui mic număr de oameni inimoşi, oameni cărora le datorăm, fără doar şi poate, faptul că România are propria ei rasă de cai, unică şi incomparabilă!

Comoara din Lucina
Ţara de Sus a Moldovei, cum o numeau răzeşii în vremea lui Ştefan cel Mare, sau Bucovina, cum este cunoscută în prezent, este cu siguranţă una dintre cele mai frumoase regiuni istorice ale României de azi şi din totdeauna. Ţinut deopotrivă de poveste şi sălbatic încă, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, Bucovina adăposteşte încă numeroase comori şi minuni. Una dintre ele este fără îndoială, superbul cal huţul, singura rasă de cai autentic românească, rasă care are o vechime atât de mare încât se pierde în negura vremurilor, atribut pe baza căruia putem să afirmăm cu mândrie în faţa oricui – Caii huţuli sunt o rasă cu adevărat arhaică!
Aceastp rasă remarcabilă de cai îşi împarte numele cu una dintre cel mai misterioase şi interesante grupuri de oameni ai munţilor de la noi, huţulii – oameni mândri, originali, dârşi şi tăcuţi despre originea cărora etnologii şi istoricii nu ştiu nimic concret nici în zilele noastre. Fapt demn de reţinut, inclusiv mare nostru poet naţional, Mihai Eminescu era fascinat de huţuli, despre care credea (cu dovezi solide) că ar fi nimic altceva decât urmaşii unor triburi dace slavizate, spre deosebire de toate triburile din jurul lor care s-au romanizat parţial, dând astfel naştere românilor.
Un călăreţ huţul pe calul său.    Sursa foto: Casian BalabaşciucUn călăreţ huţul pe calul său.
Înapoi la rasa de cai huţuli, trebuie menţionat că este o rasă atât de veche încât se trage direct din calul sălbatic european sau tarpanul, cum mai era acesta denumit, o specie preistorică de cal sălbatic, din nefericire dispărută în prezent, ultimul exemplar fiind ucis în anul 1890. Pornind de la aceste realităţi istorice, unii specialişti cred că pe monumentele ridicate de împăraţii romani Domiţian şi Traian sunt reprezentaţi cai huţuli, drept animalele de povară folosite de daco-geţi. Ca un plus pentru puritatea, rezistenţa şi robusteţea cailor huţuli, trebuie menţionat că spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, caii huţuli au fost foarte rar încrucişaţi cu cai din alte rase.
 Cu toate că este o rasă foarte veche, caii aceştia au fost menţionaţi pentru prima dată în sitorie de abia în anul 1606 în lucrarea „ Hippica” a lui  Dorohastajki. Ca să ajungi să-i cunoşti, trebuie să vizitezi neapărat herghelia de la Lucina, singurul nucleu şi punct de selecţie al rasei din România, precum şi cel mai important din lume. Herghelia este situată în nordul judeţului Suceava, în frumoasele Obcine ale Bucovinei, la o altitudine de circa 1200-1590 metri, la distanţa de 45 kilometri nord-vest de oraşul Câmpulung Moldovenesc şi în apropiere de comuna Moldova Suliţa. Înainte de înfiinţarea hergheliei, locurile de aici erau folosite ca păşuni alpine pentru mânjii şi caii tineri de la herghelia Rădăuţi.
Cai huţuli la păscut.    Sursa foto: Casian BalabaşciucCai huţuli la păscut.
Deoarece erau o rasă deosebit de rezistentă la efort şi boli, precum şi nepretenţioasă, caii de munte şi de muncă ai bucovinenilor au atras imediat atenţia cutorităţilor austriece încî de când acestea au ocupat Bucovina istorică. Austriecii vroiau cai pentru transport şi luptă, caii huţuli reprezentând cea mai bună rasă disponibilă în imperiul lor pentru aceste îndeletniciri. Acesta a fost şi motivul pentru care austriecii au înfiinţat în anul 1788 centrul de selecţie şi creştere al cailor huţuli de la Lucina.
În anul 1807, s-au construit adăposturi pentru tineret, acesta fiind însă distruse de incendiul din anuol 1813. În anul 1817, s-au construit iarăşi la Lucina un număr de patru grajduri spaţionase pentru herghelie, un grajd pentur caii de muncă şi locuinţe pentru personalul îngrijitor. S-au făcut ulterior lucrări de ameneajare a păşunilor, drenare a mlaştinilor, iar între anii 1846-1847, o unitate militară de pionieri a construit primul drum care a făcut legătura între herghelia Lucina şi comuna Moldova Suliţa, pe valea Luncavei.
În anul 1856 intră în scenă primul salvator al rasei, este vorba de colonelul austriac Martin von Hermann, care conştient de calităţile rasei, face un lobby eficient cailor huţuli în faţa superiorilor săi. Odată descoperiţi de armata austriacă, caii huşuli fac istorie la propriu şi la figurat, fiind foarte apreciat în special de companiile de mitraliori, datorită abilităţilor excepţionale de a se strecura pe potecile înguste şi abrupte de munte, pe marginea prăpăstiilor, dar şi datorită faptului că putea duce o încărăcătură deosebit de grea în spinare, nefiind o rasă pretenţioasă la hrănire.
Cai huşuli în pădure.    Sursa foto: Casian BalabaşciucCai huşuli în pădure.
Cu alte cuvinte, de la înfiinţarea ei şi până în anul 1914, herghelia de la Lucina a aparţinut Imperiului Austro-Ungar, împreună cu herghelia de la Rădăuţi. Un punct important în istoria rasei a fost marcat în anul 1877, când herghelia a cumpărat  de la populaţia din zonă un număr de zece iepe pure, plus armăsarul Ştirbu, achiziţionat din cătunul omonim. Efectivul matcă a crescut considerabil, aşa că în anul 1891, existau la Lucina 71 de cai huţuli. Însă în luna august a anului 1914, din cauza războioului, austriecii au evacuat herghelia de la Lucina în Austria.
Doar că la terminarea războiului, statul român a fost invitat la ultima licitaţie organizată de austrieci la Viena, de unde reprezentaţii României Mari au cumpărtat o parte din materialul de reproducţie al hergheliei Rădăuţi, printre care şi un număr de 150 de armăsari şi iepe de reproducţie proveniţi de la Lucina. A urmat apoi o perioadă de organizare a hergheliilor de la Rădăuşi şi Lucina, până în anul 1922, când nucleul de bază al rasei huţul era compus din 25 de iepe reproducătoare. Însă izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a dat o lovitură gravă rasei.
Pe data de 10 martie 1844, efectivul hergheliei a fost evacuat la Sâmbăta de Jos, la poalele Munţilor Făgăraş. În timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul acestei herghelii au ars toate grajdurile. Odată cu anul 1948, herghelia a fost mutată înapoi la Lucina unde s-au construit noi grajduri şi dependinţe proprii. Doi ani mai târziu, toate contrucţiile au fost terminate şi herghelia avea condiţii corespunzătoare pentru selecţie, cu grajduri igienice, drumuri pietruite, sursă proprie de electricitate şi legături telefonice.
În scopul prezervării rasei, pasionaţii din cadrul acestei herghelii au înfiinţat în anul 1994 Federaţia Internaţională a Huţulului (FIF). Până în anul 1990, herghelia Lucina a fost în administrarea Centrului Republican de Creştere şi Calificare a Cabalinelor de Rasă, după care a trecut, din punct de vedere adminstrativ la R.A. Cai de Rasă S.A. care din anul 2000 a devenit S.N. Cai de Rasă S.A.
Din toamna anului 2002 până în prezent herghelia Lucina până trece sub administraţia Direcţiei Silvice Suceava, din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva.
Mici la stat, dar mari la fapte
Rasa cailor huţuli poate că nu este la fel de zveltă şi arătoasă precum a cailor pur sânge arabi sau Akhal Teke, dar compensează din plin prin calităţi genetice de invidiat, căci este fără doar şi poate una dintre cele mai bune rase de cai de munte din lume.
Practic, aceşti cai pot munci în condiţii în care multe alte rase ar avea mari dificultăţi să se ţină pe picioare. Deşi este o rasă mică, caii huţuli având la greabăn înălţimea medie de 1, 40-1, 44 metri, principalele lor caracteristici sunt rezistenţa, forţa, robusteţea. Sunt cai vânjoşi, cai tipici de munte, motiv pentur care au fost folosiţi de diferite armate pentru transportul alimentelor, armamentului, muniţiilor sau răniţilor. Rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, căci în aceste locuri, iarna se înregistrează frecvent temperaturi mai mici ce -30 de grade Celsius.
Cai huţuli întorcându-se de la păscut.    Sursa foto: Casian BalabaşciucCai huţuli întorcându-se de la păscut.
Valoarea lor genetică, unicitatea lor, nimic dintre acestea nu se pot exprima nici în cuvinte sau în bani, după cum afirmă şi Mihaela Sarafcenco, şefa hergeliei Lucina.
Sunt animale crescute de mii de ani pentru munca grea de la munte. Dau randament maxim în condiţii vitrege. Muncesc în frig mai bine decât orice altă rasă, căci aufost selecţionaţi într-o regiune unde este zăpadă peste 5 luni din an şi verile sunt răcoroase şi ploioase. Românii şi huţulii i-au folosit dintodeauna la tras căruţa sau sania, precum şi la căratul buştenilor din pădure.
Mai nou, herghelia din Lucina îi foloseşte şi în activităţi de recreere şi agrement pentru turişti, căci sunt nişte cai foarte blânzi deşi au un caracter vioi şi energic. Culoarea lor variază între murg, roib, negru şi cenuşiu-gălbui. Au capete proporţional mari, urechi mici, gâturi scurte şi musculoase cu coame foarte bogate, iar picioarele sunt solide. Emană aerul unor cai străvechi care printr-o minune au supravieţuit până azi.
Armăsarul huţul Hroby XXIV.    Sursa foto: Marius MafteiArmăsarul huţul Hroby XXIV.
Sunt nişte animale remarcabile, pe care dacă le-ai văzut, nu le uiţi niciodată. „Designul” şi funcţionalitatea sa au cea mai bună garanţie posibilă, anume cea a timpului. De milenii este neschimbat, fiind selecţionat pe aceleaşi criterii, funcţionalitate, fenotip, vigoare, rezistenţă , sănătate şi adaptabilitate la mediul ambiant. Liniile acestei rase, crescute azi, sunt reprezentate la Lucina de următorii armăsari pepinieri:
Hroby, Goral, Prislop, Ouşor şi Pietrosu.
Mânz huţul    Foto: Mihai MoceanuMânz huţul
Astăzi, herghelia de la Lucina are o suprafaţă totală de 1775, 5 de hectare, dintre care 382 de hectare sunt ocupate cu fâneţe necesare pentru hrana celor 380 de cai huţuli care trăiesc în prezent aici. Rasa a fost salvată, dar are nevoie de ajutor din partea fiecărui român. Fie şi pentru a o populariza pe măsura meritelor sale şi a celor care o iubesc.
Cu mulţumiri deosebite pentru realizarea acestui articol prietenului Casian Balabaşciuc din Vatra Moldoviţei şi d-lui inginer Vasile Rebenciuc din cadrul hergheliei Lucina.
Anunțuri

About Vechiu Gelu Ionut

Nu vreau sa crit , vreau doar sa spun ceea ce este de spus

Posted on 21 Ianuarie 2015, in Descopera and tagged . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Ionut Vechiu

”Când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.”

speranteinplic

sentimente, poezii, proza

Little Write Lies

For Readers and Writers of Flash Fiction

David Gaughran

Let's Get Digital

Bending Genre

Essays on Creative Nonfiction

The Melissaverse

I started off writing about hockey. Lately I seem to be writing about mental illness. Who knows what I'll write about tomorrow?

The Human Rights Warrior

"There is some good in this world...and it's worth fighting for." ~ J.R.R. Tolkien

Picnic at the Cathedral

Cultural travel on a budget

iwantedwings

A Geeky Feminist's Musings On Pop Culture

The Squeaky Robot

A Meddling Robot in a Human's World

Am cu ce

Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt". Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi (Psalmul 81, 6-7)

mihai vasilescu blog

Viaţa-i mult prea serioasă ca să n-o luăm în râs!

THE BLAZING TRAIL

Like Strums of Hope...

Betty's Kitchen

Mancaruri fel de fel: retete culinare testate, pozate si recomandate

Doron Art

A journey into my world of Painting

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

%d blogeri au apreciat asta: